Că lumea-i un loc mare și înfricoșător cam știm deja. Că se vorbește mult despre post-adevăr, neadevăruri, Trump și coaliții, iarăși, e lucru știut. Cu toate astea, cu cât te inundă mai puternic torentul de știri din toate direcțiile, cu-atât parcă știi mai puțin. Ca să pricepem mai multe și mai în profunzime despre lumea lui 2017, în care locuim, ne-am pus pe citit. Am devorat pe nerăsuflate volume de nonficțiune scrise de autori străini despre istoria umanității, viața secretă a copacilor, rasism și istoria afroamericanilor, super-materiale, țări cu care împărțim un continent, tehnologie și teoria jocului. Ce-am aflat? Merită să le citești și tu? Îți povestim mai jos despre șapte volume noi (și bune) de nonficțiune străină.

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari, Editura Polirom, 2017. Traducere de Adrian Șerban

Poți citi un fragment din carte aici

Nu mi se-ntâmplă prea des să citesc o carte de non-ficțiune la ritmul cu care dau gata un roman palpitant. Dar cu Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, am făcut fix asta. Mi-am dat seama și de ce: fiindcă Yuval Noah Harari scrie o istorie super-complicată într-un stil cât se poate de limpede, care curge cu viteza unui thriller, al cărui personaj principal e specia noastră. Într-un moment istoric în care avem de furcă pe cont propriu cu criza maimuței interioare și, împreună, ne izbim de-o criză colectivă, a societății create de maimuțe-devenite-oameni, Sapiens e o carte super-necesară. Fiindcă ne-ajută să înțelegem de unde și cum am venit și-ncotro e foarte plauzibil să ne-ndreptăm. Deși aproape că ne sufocăm în informație, ne e din ce în ce mai greu să punem bucățile de cunoaștere cap la cap, să distingem istoriile verificate și adevărurile întemeiate de balast. Iar Harari, profesor universitar la Ierusalim, își asumă statutul de filtru: răscolește prin debaraua umanității, de unde pune cap la cap dovezi, teorii și idei validate științific, într-o istorie cursivă a speciei. Cartea a devenit bestseller internațional, la fel ca urmarea ei, Homo deus. A Brief History of Tomorrow, pentru că răspunde unei nevoi de a înțelege de ce Homo sapiens, dintre toate speciile, a ajuns să stăpânească lumea, fără ca cititorii să-și prindă urechile între nenumărate surse academice. Însă, departe de-a livra un pachet de certitudini, Harari jonglează lejer cu necunoscutele și te-ncurajează să-ți pui întrebări despre obișnuințe, prejudecăți și ficțiuni în care credem.

Sugestie de lectură: La umbră, pe un șezlong, cu telefonul dat pe silent sau chiar „uitat” la o distanță de unde să-ți fie lene să-l iei. (Andra Matzal)

„Mare parte din istorie se învârte în jurul acestei întrebări: cum convingem milioane de oameni să creadă anumite poveşti despre zei sau naţiuni sau societăţi cu răspundere limitată? Şi totuşi, când acest lucru reuşeşte, el le oferă sapiens‑ilor o putere imensă, pentru că le permite milioanelor de străini să coopereze şi să lucreze în vederea unor scopuri comune. Încercaţi doar să vă imaginaţi cât de dificil ar fi fost să creăm state sau Biserici sau sisteme juridice dacă am fi putut să vorbim doar despre lucruri care există cu adevărat, ca râurile, copacii şi leii.” 

Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben, Editura Publica, 2017. Traducere de Dana Gheorghe

Poți citi un capitol din carte - „Aspiratorul de CO2” - pe blogul editurii

„Scrie un text din 4-5 enunțuri despre viața copacilor în pădure în fiecare anotimp” - cerință de clasă primară, postată de utilizatorul AlexeiDruta în februarie pe site-ul Brainly.ro, un fel de crowdsourcing al temelor pentru școală sau, altfel zis, o game-ificare a trișatului. Primești coroane dacă dai răspunsuri bune și ești încurajat să întrebi ce nu știi (rezultatul e că azi, de pildă, cu o lună înainte de începerea școlii, se postează frenetic rugăminți de „Jurnal de vacanta clasa a 5-a editura delfin limba romana capitolul,, Franța ''ziua 1 va rog!!!!”, „As vrea si eu rezumat la: Amintiri din copilarie la brosteni. cat mai repede va ROGG!!!!!!”, „Sinapsiz aventură de vacanță”, „Patru Expressi în care Este Folosit cuvantuL apă” sau

„-x+4≥0
8x+5≤0
|-3|x+8≥0
(2√2+1)x-4+2√2<0
-6x-11>0
√5x+√125<0”

Utilizatorului Alexei i-a răspuns deja utilizatorul Darialalala101 („Un copac pe timpul primaverii îşi îmbracă haina verde din frunze cu flori multicolore si revine la viata” etc.), iar utilizatorul Alexei i-a mulțumit, zicând că a luat nota 10.

Ar fi luat 11 dacă ar fi citit măcar câteva capitole din Viața secretă a copacilor, o carte scrisă de un pădurar german, al cărui nume - Wohlleben - înseamnă, în traducere liberă, a trăi bine. Wohlleben a adunat cu voioșie tot felul de lucruri pe care le-a văzut în munca lui de pădurar și concluziile studiilor cercetătorilor care studiază de ani de zile viața copacilor. Totul într-un limbaj prietenos, cu analogii care să te facă să-nțelegi ce citești și cu informații care-ți deschid ochii de smartphone addict (mi-am dat seama, cu ocazia asta, că știu mai multe despre ce poate să facă un telefon decât despre ce poate un copac).

Din cartea lui Wohllebben am aflat următoarele lucruri:

• copacii își anunță vecinii în caz de pericol
• copacii sunt prieteni și se protejează reciproc (adică au grijă să nu-și îndrepte în direcția celuilalt crengile cele mai groase, ca să nu-și fure lumina și aerul

• simt (repet, simt) când cineva, de pildă o omidă, le roade trunchiul sau crengile

• cheamă ajutoare în caz de primejdie (viespi vs. omizi)

• transmit informații de la un copac la altul printr-o rețea de ciuperci, care funcționează cam ca internetul nostru (cercetătorii îi spun „Wood-Wide-Web”)

• plantele cultivate sunt surde și mute (spre deosebire de cele crescute în sălbăticie, care au simțurile ascuțite și funcționale)

• la fagi, bogații ajută săracii

• mamele le trimit copiilor zahăr prin rădăcini etc.

Chiar așa, tu ce-ai răspunde la cerința „Scrie un text din 4-5 enunțuri despre viața copacilor în pădure în fiecare anotimp”?

Cum se citește: Cu fluxul de știri închis, plonjând într-un escapism științific fermecător, în timp ce cauți o pensiune într-un parc național (poate Jiu, poate Retezat), îți scoți bocancii din dulăpiorul de pantofi și dispari un weekend la munte, ca să-i spui pădurii ce-ai aflat despre ea.

Ar merge și: Viața necunoscută a copacilor, de Alejandro Zambra, Editura Curtea Veche, 2017. Traducere de Liliana Pleșa Iacob (asta-i literatură, dar cică personaj e un tată care-i spune fetiței lui povești adevărate despre copaci). (Luiza Vasiliu)

„Arborii sunt capabili să recunoască primejdia care îi amenință în cazul unor specii diferite de insecte. Saliva fiecărui tip de insectă este specifică și poate fi clasificată atât de bine, încât substanțele emanate cheamă ajutoarele care se aruncă asupra prăzii cu plăcere. De exemplu, ulmii și pinii cer ajutorul unor viespi mici. Acestea își depun ouăle în omizile care mănâncă frunze. Puii viespilor vor sfârși prin a devora omizile din interior, bucată cu bucată. O moarte nu tocmai plăcută. Astfel copacii sunt eliberați de paraziții sâcâitori și pot crește în voie mai departe.”

Raiul pe pământ, de Mariusz Szczygieł, Editura Art, 2017. Traducere de Cristina Godun

Aici poți să citești un fragment mai lung din carte. Sau te poți mărgini la bucata scurtă de mai jos.

Jurnalistul polonez Mariusz Szczygieł e un cehofil fervent care-a găsit în Cehia ceea ce locuitorii ei nu mai caută demult în Dumnezeu: un soi de mântuire. Fără să-și propună „un ghid de cultură cehă” sau „o carte obiectivă” – ceea ce-i iese perfect -, polonezul prezintă amănunțit și fragmentar ce l-a fascinat în ultimii zece ani în țara vecină cu-a lui.

Cartea, scrie el, „reprezintă însemnări din lecturile și întâlnirile cu oamenii pe care am vrut să‐i cunosc acolo.” Și a cunoscut personaje dintre cele mai fascinante: poetul și filosoful Ergon Bondy, una dintre figurile proeminente ale underground-ului ceh în perioada comunistă; celebrul fotograf Jan Saudek și peretele scorojit ce i-a servit drept fundal pentru atâtea și-atâtea nuduri onirice; vedeta de televiziune Halina Pawlowská, „cea mai amuzantă femeie din Cehia”, obsedată de corpolența ei; sau David Čern, autorul celebrei sculpturi cu omul la costum suspendat de-o bârnă de pe coperta cărții lui Szczygieł sau al „Pișăcioșilor” care se pișă pe Cehia.

Raiul pe pământ portretizează un popor pe care nu-l mai șochează nimic și care prețuiește bunăvoința întâmplătoare. Care, deși creează eroi  - cum e „Dumnezeul cehilor”, portarul de hochei Dominik Hašek -, dezeroizează eroicul – cum se poate vedea într-o operă despre hochei de la Teatrul Național din Praga. Care nu iubește pateticul sau sublimul. Care se ferește să-și înmormânteze morții și nu suportă suferința. Care preferă să râdă și să-și ridiculizeze angoasele decât să creadă în Dumnezeu.

Szczygieł stăruie de altfel asupra ateismului autodeclarat al cehilor, care-i face pe unii dintre ei să creadă în tăcere și să-și amâne coming out-ul creștin din teama de-a nu fi respinși și care-a transformat Biserica într-o agenție de PR ce „caută cu disperare o portiță de scăpare, ca să nu dispară cu desărvârșire.” Chiar dacă au tot ce i-ar plăcea lui să aibă polonezii, jurnalistul pare să insinueze că cehilor le lipsește totuși ceva, ceva la care se înfrânează să apeleze atunci când au nevoie de sens: pe Dumnezeu.

Sugestie de lectură: În pat, toamna, când plouă, cu netul la îndemână, să poți da search după enciclopedia de personaje care apar în carte. (Ionuț Dulămiță)

„Preotul Tomáš Halík, profesor, teolog, psiholog și sociolog face orice îi stă în puțință – cel puțin asta e impresia mea – ca din gura lui să nu iasă public niciun cuvânt de incriminare la adresa celor care critică Biserica.

Madonna a concertat la Praga; și a interpretat piesa Live to Tell atârnând de o cruce. Cardinalul Vlk a protestat vehement, în timp ce Halík, președintele Academiei Creștine Cehe, a încercat să‐l îmbuneze, spunând că uneori asemenea gesturi provocatoare pot duce la stimularea interesului pentru religie.

— Personal am botezat doi studenți, a spus el, care au devenit interesați de Biblie după ce au văzut The Last Temptation of Christ. Și doar acesta este un film condamnat de Biserică.”

Între lume și mine, de Ta-Nehisi Coates, Black Button Books. Traducere de Elena Marcu și Adi Păun.

Aici poți să citești un fragment din carte, pe care l-am publicat în avanpremieră.

Ce nu e cartea lui Ta-Nehisi Coates, cel mai titrat jurnalist care a scris despre administrația Obama pentru The Atlantic? Nu e un îndreptar despre cum să nu fii rasist. Nu e o carte care să menajeze sentimentele persoanelor care nu sunt de culoare – sau, cum îi numește autorul, „cei care au nevoie să creadă că sunt albi”. Nu e o istorie clinică a abuzurilor suferite de afroamericani de-a lungul secolelor de sclavie și a luptei pentru drepturi egale. Nu e un reportaj și nici o carte de memorii, în accepțiunea clasică a cuvântului. Nu e o glorificare a suferințelor persoanelor de culoare. Nu e o explicație a abuzurilor autorităților americane, care au ucis nevinovați, ducând astfel la nașterea mișcării Black Lives Matter. Nu e un elogiu și nu tratează perioada Obama drept vreun miracol al superbei democrații americane.

Ce e Între lume și mine? E un eseu scris de Coates sub forma unor scrisori către fiul său adolescent, marcat de uciderea lui Michael Brown, afroamerican, 18 ani, de către un polițist alb. E memorialistică fragmentată: despre copilăria și adolescența autorului pe străzile ghetourilor din Baltimore; apoi la universitatea Howard, cu o lungă tradiție neagră, Mecca unde Coates citește istorie și descoperă „negritudinea”. E elogiu adus lui Malcolm X, activist radical, ale cărui îndemnuri la acțiune, fie ea și violentă, se opuneau în epocă apelurilor la rezistență pasivă (și aservire, spune Coates) transmise de Martin Luther King Jr. comunității afroamericane. E reportaj din Paris, oraș care ajunge să-l fascineze pe Coates – odată ce-l descoperă, înțelege că lumea cosmopolită în care crește fiul său, Samori, e în multe feluri diferită de cea în care s-a dezvoltat el.

În primul rând, însă, Între lume și mine își plasează centrul de greutate exact în locul la care face aluzie titlul: în corpul de culoare. Corp înrobit, violat, agresat, dezmembrat, hipersexualizat și flagelat cu toate resursele „celor care au nevoie să creadă că sunt albi”, pentru a construi Visul. American, ai putea să subînțelegi – Coates scrie din Statele Unite ale Americii și pune schinguirea corpului de culoare pe seama ruperii de realitate pe care o implică Visul. Visătorii, scrie el, își vor ierta păcatul sclavagismului, al violențelor rasiale și al tuturor formelor de discriminare, pentru că, nu-i așa?, erau ocupați cu nobila urmărire a unui ideal. Ăsta pare să fie marele semnal de alarmă pe care-l trage autorul. Cei care visează își pierd luciditatea. Contactul cu lumea reală, cu atrocitățile, violența și subjugarea corpurilor „diferite”, e esențial. Cei care aleg să îl piardă, aleg să continue să-i condamne și pe cei „diferiți”.  

A se consuma cu: I Am Not Your Negro (r. Raoul Peck), 2017. Un documentar care pornește de la cele 30 de pagini care au supraviețuit din proiectul de roman despre Malcolm X, Martin Luther King Jr. și Medgar Evers - Remember This House, al scriitorului de culoare James Baldwin. Cei trei activiști contemporani, cu filosofii diferite despre rasă și revoluție, au sfârșit sub gloanțele poliției, iar Peck ia paginile rămase din proiectul lui Baldwin, le pune pe vocea lui Samuel L. Jackson și le ilustrează cu interviuri și imagini-document din epocă, dar și cu episoade din istoria mișcării Black Lives Matter și cu chipurile persoanelor de culoare ucise cu brutalitate de poliția americană în ultimii ani. Toni Morrison a scris despre Coates: „M-am întrebat de multe ori cine ar putea umple vidul intelectual lăsat în urmă de moartea lui James Baldwin. Acum sunt sigură că este Ta-Nehisi Coates.”

„Rasismul - ca nevoie de a prescrie trăsături inerente oamenilor și apoi de a-i umili, diminua și distruge - este, deci, o consecință a acestei condiții inalterabile.

(...) [R]asa este copilul, nu tatăl rasismului. Și procesul prin care definim „poporul” nu a fost niciodată o problemă de genealogie sau fizionomie în aceeași măsură în care a fost una legată de ierarhie. Diferența dintre nuanța pielii și textura părului este străveche. Dar credința în superioritatea unei nuanțe a pielii sau a unei texturi a părului, noțiunea că acești factori pot organiza corect o societate și că sunt semne ale unor atribute mai profunde și care sunt de neșters - aceasta este ideea nouă din inima acestor noi oameni care au fost crescuți fără speranță, tragic și mincinos să creadă că sunt albi.

(...) [T]rebuie însă spus că procesul de albire a triburilor disparate, de înnobilare a credinței în a fi alb, nu a fost dobândit la degustări de vin și petreceri cu înghețată, ci prin jefuirea vieții, libertății, muncii și pământului, prin biciuirea spinărilor, înlănțuirea membrelor, strangularea disidenților, distrugerea familiilor, violarea mamelor, vânzarea copiilor și diverse alte acte menite, înainte de orice, să ne refuze dreptul de a ne securiza și guverna singuri propriile trupuri.”

Cum suntem. O psihologie a rutinei, de Vincent Deary, Humanitas. Traducere de Dana Ligia Ilin

Când mi s-a pus cartea asta în brațe, m-a trecut un fior încărcat de pozitivism și antipatie la adresa complexului industrial de titluri self-help. Bănuiala înfiorată mi s-a confirmat parțial, în măsura în care psihologul britanic Vincent Deary s-a ajutat pe sine să-și schimbe viața. La 40 de ani s-a lăsat de muncă, s-a mutat de la Londra la Edinburgh și s-a apucat să scrie despre schimbare. Cum suntem. O psihologie a rutinei e primul volum dintr-o trilogie, ale cărei următoare titluri sunt How We Break și How We Mend. Seria de cărți de psihologie populară se va intitula Cum să trăim (How to Live) – însă, din fericire pentru mine, sceptica, n-are prea multe de a face cu articolele de tip „Top 10 secrete ale fericirii care-o să-ți schimbe viața” și nici măcar cu tradiția volumelor de popularizare a psihologiei clinice, în care cunoști o serie de cazuri aparte și le descoși ițele cu ajutorul psihologului.

Asta nu înseamnă că nu e și o doză sănătoasă de demers de self-help în scriitura lui Deary; ci doar că e un autor suficient de abil încât s-o împacheteze frumos, pentru necredincioși. Te plimbă prin milenii de (pop) cultură, de la Aristotel la Philip Larkin, de la 50 First Dates cu Drew Barrymore la Rebecca de Daphne du Maurier, la Deleuze și Guattari (cu care te întâlnești și-n fragmentul de mai jos). Cu referințe literare și pop-culturale, observații abile din viața de zi cu zi a autorului și destul de puțină esențializare încât să mă țină să dau paginile în continuare, Cum suntem se apropie mai mult de tradiția cărților de istorie pop a umanității tip Sapiens, decât de Interpretarea viselor a lu’ tata Freud. Iar asta, în 2017 AD nu poate să fie decât un lucru bun.

Ce nu reușește să evite Deary e redundanța specifică genului literaturii de popularizare științifică – nici nu pare să-și fi propus asta. Din contră, începe cartea despre schimbare cu o amplă secțiune despre obișnuință, parcă anume ca să reproducă meta-literat analogia cu „cărările dorinței” cu care deschide volumul. (Cel mai intuitiv mod de a amenaja aleile unui parc, scrie psihologul, e să plantezi gazon și arbuști fără să trasezi nicio cărare și-apoi să vezi pe unde tocesc iarba pașii necălăuziți ai primilor vizitatori. Vor găsi întotdeauna cel mai scurt și mai eficient drum către plăcerile parcului în curs de creare.) La fel funcționează și automatismele umane, explică autorul: repetăm gesturi și gânduri până automatizăm. Până nu mai e necesar să gândim fiecare respirație, pas, tușă a pensulei sau element de dribbling. La fel și Deary, în încercarea de a induce cititorului că omul e o creatură a confortului.

Îi iese? Da. Dar de-acolo până la a-ți explica cum devine cazul cu schimbarea mai e cale lungă, densă, bogată în referințe și informații – și uneori anticlimatică, atunci când ajungi la răspunsurile lui. Dar merită să parcurgi drumul măcar ca să-i testezi teoria despre cărările dorinței.

Când s-o citești: Când nu crezi în schimbare. Când te opui ideii. Sau, din contră, când ești convins că viața ta nu e deloc automatizată și monotonă. Indiferent de capătul spectrului în care te afli, îți garantez că volumul lui Vincent Deary are cel puțin câteva observații și conexiuni interesante, între filme și filosofie, între neuroștiințe și istorie, pe care ți le poate livra. (Ioana Pelehatăi)

„Gândește repede.

Cunoașteți șmecheria: cineva vă aruncă o minge, o portocală sau un bebeluș, zicând: „Gândește repede”, și asta faceți. Produceți cea mai rapidă gândire de care sunteți în stare, care este de soiul celor observate de-abia după ce totul s-a terminat. Gândiți cu mușchii și nervii și ochii și vârfurile picioarelor. Corpul dumneavoastră gândește și, câtă vreme nu-i stați în cale, totul va fi în ordine. Și acesta e jocul de-a „gândește repede”. Simplul ordin stimulează acel fel de gândire conștientă care va sta în calea acțiunii automate. Conștientul spune „gândește-te la această prindere”, însă prinderea va avea loc doar dacă nu vă gândiți la ea. Pentru a gândi repede trebuie să nu mai gândiți. Cele două procese implicate aici sunt „automatizare” versus „deliberare”.

Deleuze și Guattari, cei doi filozofi francezi cu care începe această secțiune, au prefigurat de câteva decenii poziția la care au ajuns recent epistemologii. Inconștientul, au spus ei, nu este un teatru freudian al dorinței reprimate și al tragediei grecești, ci o uzină, o linie de montaj automată, un arsenal de agenți semiautonomi.”

Wonderland. Cum a creat jocul lumea modernă, de Steven Johnson, Editura Publica. Traducere de Dan Crăciun

Deși dă bine în filme, nu doar războiul e cel care produce idei îndrăznețe. Plictiseala și dorința necontenită de a trece prin experiențe noi au contribuit la progresul tehnologic mult mai mult decât oamenii serioși în uniformă care încercau să se omoare între ei. Să nu uităm că cel mai celebru computer din istorie nu a fost programat să ghideze rachete. Ci ca să bată un rus la șah. Jocul, frivolitatea, nevoia de relaxare și apetitul pentru estetic au întors milenii la rând roata progresului tehnologic și social. De la primul strămoș care a dat găuri într-un os și a început să sufle în el ca să producă sunete plăcute, la calculatoriștii din anii '50 care au revoluționat industria în timp ce se întreceau în jocuri video.

Wonderland e precum profesorul ăla mai relaxat din liceu care părea că nu vine la clasă să te învețe chestii, ci să îți povestească entuziasmat despre toate lucrurile mișto care sunt de văzut pe lumea asta. Titlul cărții lasă deschisă posibilitatea unui volum fad și funcționăresc în care segmente din istoria științei sunt tratate ca la starea civilă cu nume, prenume și CNP. Din fericire, nu e deloc cazul. Johnson are mereu la îndemână o anecdotă cu care să deschidă fiecare subiect nou, folosindu-se de personaje sau episoade eccentrice din istorie ca să-ți stârnească interesul. Ca polimatul vagabond Cardano care a dezvoltat ramuri noi ale matematicii în secolul 16 în încercarea de a trișa la zaruri. Sau Poivre, misionar creștin și horticultor care a transportat ilegal plante de nucșoară de pe insulele controlate de olandezi, spărgând un monopol ce dura de sute de ani.

Johnson nu omite nici efectele nefaste ale dorinței de nou și de plăcut. Căutarea de mirodenii pentru mesele europenilor a dus la colonialism pe scală continentală și la sclavagism inuman. Wonderland nu e genul de carte care să glorifice știința ca pe o zeitate abstractă. Din contră, elementul uman al progresului tehnologic este accentuat cu fiecare prilej și volumul chiar încearcă să răspundă la câteva ”mari întrebări” despre dimensiunea ludică a existenței umane. Johnson nu zăbovește însă prea mult în zona introspecției, preferând mai degrabă să povestească despre experimente ciudate de la începuturile cinematografiei sau despre detaliile shopping-ului în Londra secolului 18.

Cum se citește: Wonderland e incredibil de ușor de parcurs și reușește să atingă un număr impresionant de subiecte, de la automatoni din perioada epocii de aur a Islamului la istoria mișcării pentru drepturile LGBT, fără ca slalomul prin timp și spațiu să deranjeze. (Mihai-Alexandru Ilioaia)

„Istoria este prezentată de obicei ca o luptă îndelungată pentru cele necesare, nu pentru luxuri: lupta pentru libertate, egalitate, siguranță, autonomie. Cu toate acestea, și istoria plăcerilor este importantă, din moment ce nenumărate descoperiri care păreau mărunte au ajuns să declanșeze schimbări pe tărâmul Istoriei Serioase. Am denumit acest fenomen ”efectul colibri”: procesul prin care o inovație dintr-un domeniu duce la transformări în domenii care cu care nu pare să aibă nici o legătură. Faptul că oamenii au prins gustul cafelei a contribuit la crearea instituțiilor moderne de jurnalism; câteva magazine de materiale textile decorate elegant au ajutat la declanșarea Revoluției Industriale. Atunci când oamenii creează și împărtășesc experiențe concepute pentru a le face plăcere sau pentru a îi uimi, ajung de multe ori să transforme societatea în moduri mai dramatice decât oamenii care se îngrijesc de lucruri mai utilitare. Lumea modernă le datorează foarte mult oamenilor care încearcă cu încăpățânare să rezolve o problemă nobilă: cum să construiască un motor cu combustie internă sau să producă vaccinuri în cantități mari. Cu toate acestea, o parte surprinzător de mare a modernității își are originea într-un alt fel de activitate: oameni care își pierdeau vremea cu magie, jucării, jocuri și alte forme de divertisment care par neînsemnate.” 

Zece materiale minune și poveștile lor incredibile, de Mark Miodownik, Editura Publica, 2017. Traducere de Vasile Decu

Nu obișnuim să dedicăm ode grafitului, betonului sau plasticului, deși poate-ar fi cazul. De-a lungul istoriei, am domesticit materia din jurul nostru și, privind în urmă, ne-am botezat etapele istoriei în epoci ale Pietrei, Bronzului sau Fierului; e poate nedrept că nu numim Epoca Siliciului, de pildă, perioada în care trăim.

Prinse azi în obiecte banale sau de-a dreptul detestabile, materialele astea ne fac viața îndeajuns de comodă încât să ne dedicăm unor preocupări mai serioase. S-au modelat toate din întâmplări, intuiții sau căutări meticuloase, conțin curiozități. De exemplu, interesul unui cercetător pentru felul în care „funcționează” jeleul a dat naștere celor aerogelurilor, materii solide compuse din 99,8% aer. Romanii au început să-și consolideze imperiul cu beton după ce-au găsit ciment gata mărunțit de erupții vulcanice, undeva pe lângă Napoli. Descoperirea că diamantul și modestul grafit sunt neamuri a permis realizarea unor pietre sintetice, mai puțin prețioase decât cele scoase din pământ.

Mark Miodownik, cercetător specializat în știința materialelor și cofondator al Bibliotecii Materialelor, face din prezentarea lor o călătorie fascinantă, presărată cu informații din fizică sau chimie și adesea cu povești personale.

Sugestie de lectură: După o zi în care ți-ai trântit telefonul blocat, ai spart un borcan, ai rupt o factură. O să înveți să fii mai înțelegător cu obiectele din jur și micile lor revolte împotriva umanității. (Vlad Odobescu)

„Ne place să ne considerăm ființe civilizate, dar civilizația noastră este, în cea mai mare parte, un cadou al bogăției noastre materiale. Fără aceste lucruri, ne-am confrunta rapid cu aceeași luptă elementară pentru supraviețuire, ca animalele. (...) Astfel, lumea materială nu este doar o reprezentare a tehnologiei și culturii noastre, este o parte din noi. Noi am inventat-o, noi am construit-o și, la schimb, ea ne face ceea ce suntem azi.”

---

Dacă îți place să citești nonficțiune, să știi că publicăm frecvent fragmente din titluri noi sau în curs de apariție, deci poți să afli primul despre ele de pe Scena9. Un exemplu e Autobiografia lui Charles Darwin, ilustrată de Livia Coloji. Aici poți să citești un fragment din memoriile unui jurnalist a cărui soție a fost ucisă în atacul terorist de la Bataclan, aici din cele ale lui Patti Smith, iar aici te așteaptă biografia lui Charlie Chaplin. Despre sexualitate și societate câte ceva aici, despre viața secretă a scriitorilor, un volum super-amuzant aici, iar aici una-alta despre devenirea Rusiei. Și mai avem!